foto: popsugar.com
Trăim într-o societate şi de multe ori ajungem să ne conformăm la nişte canoane pe care aceasta le impune, la care de multe ori nici nu ne mai gândim, nu mai analizăm dacă este bine sau nu ceea ce facem.
Este la fel ca în religie, crezi nu crezi, zici “Doamne ajută!” şi mergi mai departe că aşa face toată lumea.
Alinierea aceasta…este de multe ori supraestimată. Ok, de acord, atunci când trăim în societate, trebuie să respectăm anumite reguli. Dar regulile acestea trebuie să le respectăm numai pentru că aşa ne-a învăţat mama că este frumos? Să spui bună ziua oricui de pe stradă, chiar daâ nu îl cunoşti şi nu te interesează persoană lui, numai pentru aşa a zis mama? Să răspunzi la întrebări stupide pe care ţi le pune un om alături de care petreci 30 de secunde în lift, când mintea ta este ocupată cu lucruri mult mai importante, numai pentru că cică aşa este frumos…când eşti întrebat să şi răspunzi?! Serios, mi s-a întâmplat adesea să mă întâlnesc cu câte un vecin pe care abia dacă îl ştiu şi eu din vedere, îl salut şi se uită ciudat că nu îl salută şi fiul meu de 5 ani!?!? În mintea lui deja încolţeşte ideea că este un copil “prost crescut”, cu siguranţă. Iar dacă îl mai şi întreabă ceva, iar micuţul nu răspunde…e chiar “needucat”…sau “ruşinos”! Oare de ce nu gândeşte că nu îi place de el? În mod interesant acest lucru nu se întâmplă de fiecare dată. Sunt persoane, pe care chiar dacă nu le cunoaşte, intră imediat în vorbă cu ele. De ce? Simplu…că îi face lui plăcere. Copiii au o putere de selecţie mai mare decât a noastră care am ajuns să ne conformăm prea mult la regulile impuse de această societate. Copiii acţionează foarte mult instinctiv, se bazează foarte mult pe ceea ce simt şi trăiesc în acel moment. Noi adulţii, am uitat însă din păcate aceste lucruri.
Din aceeaşi poveste intră şi acel “scuze” sau “îmi pare rău” spus sec şi fără semnificaţie. Când copilul face o greşeală sau îl necăjeşte pe alt copil, imediat sărim pe el să spună “îmi pare rău”. De ce? Simplu, pentru că aşa este frumos, nu? Aşa face un copil “civilizat”. Altfel…ce zice lumea?
Da, ne ia valul pe muţi şi ne aliniem la aceste “obligaţii” sociale, iar uneori nu mai gândim dincolo de aceste vorbe aruncate în vânt. Bine, bine, şi dacă a spus că îi pare rău, chiar înseamnă ceva asta?
Ok, copilul tău i-a tras un pumn altui copil, şi imediat la insistenţele tale, merge cu capul plecat, botos şi supărat că îl obligi să facă ceva ce clar nu îi place şi nu simte că trebuie să o facă şi îşi cere scuze. Şi ce a înţeles copilul din toată povestea asta? Că poate face orice, absolut orice greşeală, dar apoi îşi cere scuze şi povestea se încheie, nu? Prin scuze se rezolvă totul, nu? Indiferente de gravitatea faptei…..Că vorba aceea “greşeala recunoscută, este pe jumătate iertată”. Păi şi cealalată jumătate? Nu ar fi defapt mai corect să îi învăţăm adevăratele consecinţe ale faptei sale? Nu ar fi mai sănătos să îl facem să înţeleagă că gestul lui violent l-a rănit pe celălalt copil, că îl doare unde l-a lovit? Ba mai mult există şi nişte consecinţe în urmă faptei sale, ce îl vor afecta în mod direct şi anume faptul că acel copil va refuză altă dată să se mai joace cu el, sau chiar că ceilalţi copii care au asistat la scena respectivă şi care se vor teme că jucându-se cu el vor putea şi ei să fie loviţi, vor prefera să îl scoată din joc.
Cu “scuze” nu rezolvi defapt mai nimic…decât poate faci impresie bună. Conceptul este deja greşit!
Nu mă înţelegeţi greşit, nu am nimic împotriva scuzelor în sine, este foarte corect şi foarte bine să le spună…dar atunci când într-adevăr copilul simte acest lucru. Important este mai întâi să simtă că îi pare rău, şi apoi să spună “îmi pare rău”! Este cu totul altceva când cel mic a înţeles gravitatea lucrurilor, şi vrând să fie iertat de către cel faţă de care a greşit, merge şi îl roagă să se împace, iar prin scuzele pe care i le cere, îl face pe acesta să înţeleagă că a înţeles gravitatea situaţiei, că regretă că l-a necajis şi că nu va mai face un astfel de gest care să îl rănească.
Da, în aceste situaţii, este ok să spui “iartă-mă”. Este ok să spui aceste cuvinte când le simţi cu adevărat…ca atunci când te ciocneşti de cineva şi îi spui natural: “ah, scuze, nu v-am văzut”.
Dar situaţiile acestea nu au absolut nicio legătură cu acel “scuze” apăsat, pe care un copil îl spune plictisit, dându-şi ochii peste cap, la locul de joacă, după ce părintele a insistat de 100 de ori să o facă…în condiţiile în care copilul nu îşi asumă ceea ce s-a întâmplat, nu înţelege de ce i se cere acest lucru şi nu consideră că a greşit cu ceva. Practic el învaţă să folosească nişte cuvinte pentru a manipula oamenii cu ele, învaţă să fie ipocrit şi să facă lucruri în care nu crede. Asta ne dorim defapt pentru copii noştri? De ce insistăm atât de apăsat, şi am văzut asta la copii care abia articulează primele cuvinte? De câte ori nu aţi auzit: “ori îţi ceri scuze, ori plecăm acum de la parc!”
A învaţă copilul să spună că îi pare rău, este un lucru bun, la fel cum este bine să îl învăţăm să îşi exprime toate sentimentele şi trăirile sale. Este important să îl învăţăm şi să se comporte frumos cu ceilalţi din jurul sau, pentru că printre ei trăieşte, cu ei se joacă, alături de ei îşi va costrui viitorul. Dar să o facă natural, să simtă ceea ce spune, să înţeleagă atunci când greşeşte şi să îşi asume consecinţele.
Asta ar trebui să îi învăţăm pe cei mici, nu cum să îşi piardă inocenţa copilăriei, sinceritatea lor debordantă şi naturaleţea lor….pe care din păcate cei mai mulţi dintre noi au pierdut-o demult!
The post Cea mai mare greşeală făcută atunci când ne învăţăm copilul să spună “scuze” appeared first on .